Tarantino a redefinit firul narativ în film. Pentru Pulp Fiction, a reușit să lege fragmente non-liniare și să arate că nu există un singur fel de a face lucrurile. Viitoarele generații de regizori i-au urmat exemplul și au continuat să creeze pelicule care depășesc limitele odată convenționale.
În rest, ai de toate: de la dialoguri memorabile, cu umor negru și referințe culturale, până la personaje remarcabile, care-ți arată că moralitatea nu e niciodată clar definită, și, desigur, actori consacrați care le interpretează. Dar și o coloană sonoră demnă de menționat pentru care Tarantino a colaborat cu compozitorul Ennio Morricone.
Mai presus de toate, Tarantino a înțeles importanța comunicării
Revin totuși la dialogul memorabil. E și unul dintre cele mai ridicate argumente ale oamenilor care susțin că Pulp Fiction ar fi cel mai bun film produs de Tarantino, care a și scris scenariul, alături de Roger Avary.
Majoritatea replicilor din film (ca asta: „Așa știi când ai găsit pe cineva special. Când poți să taci dracului din gură pentru un minut și să te bucuri, confortabil, de liniște”), oricât de simple ar părea, cântăresc mai mult decât ar părea la prima mână. La final, îți dai seama că multe din cuvintele pe care le-ai auzit au căpătat un oarecare sens pe parcursul filmului.
Tarantino a avut în vedere ceva foarte important pentru scrierea unei povești: un personaj e format din toate lucrurile pe care le-a trăit, le-a făcut, dar și pe care le spune și din modul în care vorbește. Asta face ca dialogul din Pulp Fiction să nu fie de umplutură sau doar în scopul poveștii, ci organic, natural, aproape personal, începe mereu când trebuie, are tente filosofice și anticipative pentru restul acțiunii și stă la baza structurii întregului film.
Cu toate elementele astea, Pulp Fiction, chiar și la 30 de ani de la lansare, rămâne unul dintre filmele alea pe care te lauzi că le-ai văzut și te miri când alții îți spun că nu.
