Filmul te duce înapoi în perioada de extravaganță a anilor ‘20 din America. În România, perioada asta a cluburilor de noapte, a decăderii sexuale și a situației financiare aflată în declin, se poate să amintească mai degrabă de anii ‘90. Poți doar să-ți imaginezi cum ar fi arătat un musical românesc cu femei care și-au omorât bărbații și se împrietenesc în penitenciar?
În Chicago anilor ‘20, Roxie Hart (Renée Zellweger) vrea să fie o vedetă, să cânte pe scene mari și s-o cunoască o lume întreagă. Fred Casely (Dominic West), un om cu presupune conexiuni în showbiz, îi promite s-o ajute. Când își dă seama că intenția lui era să profite de ea, Roxie pune mâna pe pistol și-l împușcă mortal. Nu primește un loc pe vreo scenă din Chicago, dar primește un loc la închisoarea Cook County și unul pe lista de așteptare pentru pedeapsa cu moartea.
Catherine Zeta-Jones o joacă pe Velma Kelly, o cântăreață de jazz cunoscută care-și omoară soțul și sora după ce află că s-au cuplat pe la spatele ei. E arestată și trimisă la Cook County.
Velma și Roxie se întâlnesc în penitenciar. Velma o introduce pe noua sa prietenă în viața închisorii, iar Roxie începe să afle poveștile celorlalte femei condamnate la moarte. Între timp, își convinge soțul să-l angajeze pe avocatul Velmei și, alături de el, reușește să manipuleze o întreagă conferință de presă. Devine celebră în Chicago și un inamic pentru Velma, care dispare din ochii publicului. Cele două ajung să lupte într-o competiție pentru popularitate, în speranța că asta le va ține, cel puțin pentru o perioadă, departe de spânzurătoare.
Coloana sonoră și coregrafia ar putea funcționa ca o poveste de sine stătătoare
Sigur, povestea e bună, deloc convențională pentru vremea aia. Dar, așa cum și era de așteptat, coloana sonoră și coregrafia sunt punctele forte ale filmului. De coregrafie s-a ocupat chiar regizorul Rob Marshall, care a reușit să aducă în scenă niște expresii ale pasiunii, dorinței și dramei. E de punctat aici și modul în care a reușit să introducă momentele de dans, pentru că nu-s scene de „fan service” sau menite să fie doar plăcute estetic. Ci sunt părți esențiale ale narativului, care-ți arată ce simt personajele și conflictele dintre ele.
A reușit același lucru și pentru momentele muzicale.
Chicago a fost remarcabil la vremea lui mai ales pentru modul în care Marshall a ales să integreze piesele în film. Nu e ca-n Glee, unde o scenă care produce emoție – fie ea pozitivă sau negativă – se transformă într-un cover pentru o piesă, iar personajele încep să cânte. În Chicago, momentele astea sunt ca o extensie naturală a dialogului și face tot filmul să pară mai dinamic și mai închegat.
Chiar și dacă n-ai văzut filmul sau n-ai auzit vreodată de el, mi-e greu să cred că nu știi măcar puțin din piesele care l-au consacrat: „Cell Block Tango” și „All That Jazz”. Și dacă se întâmplă, totuși, să nu le știi, nu înțeleg de ce n-ai dat încă search-ul ăla pe Google.
