The Remains of the Day (Rămășițele Zilei) e un film din 1993, bazat pe romanul cu același titlu premiat cu Booker Prize, scris de Kazuo Ishiguro. Regizorul James Ivory a reușit să facă din carte un film subtil, pe alocuri emoționant, despre ce înseamnă să pui munca și datoria mai presus de propriile nevoi. Amintește, din punctul ăsta de vedere, de filmul The Age of Innocence al lui Martin Scorsese.
E unul din acele filme pe care, după ce le vezi, ajungi să te întrebi: „De ce n-a câștigat producția asta un Oscar?”. Mai ales când te gândești că, pe atunci, nu mulți reușeau să facă o ecranizare bună după o carte. Nici acum nu reușesc. Scenariul din The Remains of the Day, scris de Ruth Prawer Jhabvala după cartea lui Ishiguro, e construit în jurul unor evenimente care alternează între trecut și prezent și te fac să rămâi pironit de scaun până afli deznodământul.
În Anglia anilor ‘50, un majordom care și-a dedicat muncii întreaga viață dinainte de Al Doilea Război Mondial își dă seama că loialitatea lui absolută față de stăpânul pe care-l servise a fost o greșeală.
Îl cheamă Stevens, e jucat de Anthony Hopkins, și obișnuia să fie majordomul lordului Darlington (James Fox). Totodată, e și vocea care te poartă prin evenimentele filmului timp de două ore.
„The Remains of the Day” urmărește călătoria lui Stevens către domnișoara Kenton și lucrurile pe care le descoperă la destinație. Momentele astea sunt alterate cu secvențe din trecutul majordomului, de pe vremea când îl servea și, în aceeași măsură, îl admira pe lordul Darlington.
Imaginea idealizată pe care o avea Stevens despre stăpânul său se zdruncină pe parcursul filmului și începe să vadă într-o altă lumină toate mesele festive la care participau lideri politici și oameni cu influență. Cu cât află mai multe, cu atât începe să le vadă să-și dea seama și de neregulile pe care le ignorase, conștient sau nu, ani la rând. Realitatea lui, așa cum o știa și-i plăcea să și-o amintească, era mai mult o iluzie decât o certitudine obiectivă.
The Remains of the Day e despre călătoria pe care fiecare trebuie s-o facă la un moment dat
Filmul începe timid, cu bătrânul Stevens care începe o călătorie de-a lungul Angliei și până la mare. Merge s-o viziteze pe domnișoara Kenton, care a fost cândva menajera de la Darlington și pe care vrea s-o convingă să revină în funcție sub conducerea noului proprietar al casei.
Stevens idealizează munca și o vede drept principalul scop al vieții: trebuie să servească cât mai bine și să fie cât mai loial. Pe măsură ce filmul dezvăluie tot mai multe detalii despre acest personaj, îți dai seama că devotamentul absolut pe care-l are față de munca sa l-a făcut să ignore celelalte aspecte ale vieții.
Anthony Hopkins e remarcabil în rolul de majordom. Are o abordare stoică și reușește să transpună în fiecare gest ideea devotamentului față de meserie. Dar și conflictul interior pe care îl are personajul. Simți și tu, odată cu el, ambiguitatea și incertitudinea care-l răscolesc. Emma Thompson, pe de altă parte, reușește să facă dintr-un personaj rigid, cum e domnișoara Kenton, unul uman, delicat și chiar profund.
Dincolo de performanțele cinematografice, filmul ăsta ar putea servi la fel de bine ca un reminder că nimic nu e mai important decât tine.
Stevens a crezut că-i erau suficiente împlinirea pe care o primea din muncă și devotamentul pe care-l simțea. Dar când îți neglijezi nevoile personale, fie ele emoționale sau de alt rang, ajungi să vezi cum realitatea pe care o cunoșteai se destramă în fața ta. Și nici măcar pe tine nu te cunoști.
